Loc pentru taifas


#421

Ce-ai fey, că te plesnesc :angry:


#422

Exact asta încercam să explic, fără succes. Nu există regulă, unii au simptome, vreme îndelungată. Alții dau colțul, fac infarct(două foste colege, 54 și 51 de ani), atac cerebral (mama mea, la 49 de ani), unii se îmbolnăvesc frecvent (colega mea de 36 de ani și alta de 61, care a ieșit în pensie, înainte de vreme), alții cad în depresie.
Realitatea e, că ai de ales. Bani (mulți, putini, nu contează), sau sănătate. Dacă nu poți munci, ai dreptul la ajutor de șomaj, pensie de boală, ajutor social.
Acestea fiind spuse, închei discuțiile și vă doresc să fiți înțelepte. Ș mai ales, sănătoase!


#423

De curiozitate. La tine ce s-a schimbat? Ce te-a transformat din obsedata de munca in panicata de burnout? Ai experimentat asta sau ai raportat totul la experienta gagicului?

Vb serios. Nu te iau la misto sau ceva…


#424

:joy: da, hai ca acum am vazut asta. Ai dreptate, mai bine o lasam balta cu discutia. O merge asa in suedia. Iti zic ca in romania sanatate fara bani nu se poate si din pensia de boala sau ajutorul de somaj, nu iti permiti nici sa mori in drum. De supravietuit nu mai zic.

Te asigur ca daca mi-as pune baza in asa ceva in caz de burnout, as fi in situatia de manca mustar pe paine. Nu stiu, ai dreptate, in suedia aia o fi altfel. Aici unde traiesc eu, nu merge smecheria chiar asa. Esti fiul ploii in baza pensiilor sau ajutoarelor. Te asigur ca nu iti permiti nici sanatate, nici calculatoare bune, nici sport si nici alergat prin paduri.

Dar da, la nivelul asta e chiar recomandat sa incheiem discutia ca realitatea mea e diferita de a ta. In realitatea mea nu ai chiar atat de simplu de ales.


#425

O mândrețe de gastrită!
Care revine, în fiecare an, măcar o tură. Acum, chiar în perioada asta, mănânc cartofi fierți, cu brânză proaspătă, porumb copt, cartofi copți, pui fiert și alte feluri de-astea, de soi.
Faza e, cu gastrită cu tot, îmi lăsăm pielea la muncă. Până când Căcăciosul (remember him?), mi s-a plâns de salariu. Fără să-l întreb, a zis cât câștiga.
Cât mine! El era new entry și învățase de la mine, tot ce știa. Și aveam salariu egal.
Mi s-a tăiat filmul! Mi-am jurat, nimeni n-o să mă mai vadă pe mine muncind ca un cal de povară!
Am făcut gălăgie, am cerut explicații. Mi s-au servit scuze și bâlbe. Mi-am luat viteză! Pa!
Doi ani mai târziu, salariu peste dublu, viață muuult mai ușoară și o gastrită, care-mi face stomacul sită! Ai văzut ceva scris la sport? Nu. De la balet încoace, adio. 7zile fără antrenament, că abia stăteam în picioare, de dureri. Luni am stat acasă. Începe să treacă, încet, dar eu sunt sleită!
Never again!

Da, șomajul e de kkt în România. Totuși, sunt oameni care trăiesc din banii ăia. Ăia sunt oameni, care cu adevărat, nu au de ales!


#426

Ca intotdeauna, si aici exista exceptii: imi povestea cineva care avea de facut niste strazi si poduri care treceau prin niste sate uitate de lume. Avea nevoie de oameni la dat cu lopata. Satele alea erau pline de someri, barbati in putere. Ei, nimeni n-a vrut sa se speteasca pentru ceva mai multi bani decat cei din somaj.

Hai sa va dau un exemplu concret despre subiectul mult contraversat: femeie, ceva peste 50 de ani acum. Fosta managera inalta la o corporatie, si-a dat demisia (planificat, a pus bani la ciorap sa aiba pentru un an) acum vreo 6-7-8 ani. In anul ala in care a stat acasa nu s-a ivit oportunitatea vietii de-a face nu stiu ce ce-i place la nebunie si din care poate sa scoata si bani, nici nu i-a venit nu stiu ce idee fulminata de business. Dupa vreo 8 - 9 luni a inceput sa-si caue job ca nah, resursele erau pe terminate. N-a mai vrut la o societate pe actiuni si nici post de manager. A gasit foarte greu (eu zic ca si din cauza varstei) la o firma de doi bani, pe bani putini. A lucrat acolo si a continuat sa trimita CV-uri. Dupa vreo 2 ani acolo, a luat-o angajatorul ideal pentru ea, mare fericire. Pe langa ca-i firma misto, si bani mai multi, munca mai calificata etc. Cu timpul munca asta se dovedeste a fi foarte extenunata, mai ales psihic, nu poate dormi din cauza grijilor de la servicu, atacurile de migrena si alte dureri fizice s-au intetit. Are impresia ca oricat ar face, nu-i indeajuns. Si face mult.
Asta-i tipa care a zis ca face socoteli daca i-ar ajunge banii unei vanzatoare de paine (la o brutarie anume. Le are si cu facutul de paine de decenii, deci optiunea asta nu e ceva “ma duc la ceva mai jos, indiferent ce”).
Eu nu stiu zau ce as face in locul ei.


#427

Iete, io salturi in gol d-astea n-as putea sa fac, sunt probabil prea control freak pentru a putea zice: planuiesc sa imi dau demisia, ma chivernisesc si pun 10-15 mii de euro deoparte sa am din ce trai un an si gata, stop cu planificarea! Din momentul ala astept oportunitatea vietii, schimbarea de paradigma, ideea geniala, jobul providential, Dumnezeu are grija si de pasarile cerului, deci n-are cum sa nu mi se-arate si mie.


#428

asta este deja o alta discutie si o comparatie gen mere cu pere. aia de care zici tu, precis nu au ajuns someri pe motiv de demisie din cauza de burnout si imposibilitatea de a gasi ceva mai putin extenuant de lucru. aia sunt someri ca sunt putori infecte si ordinare.


#429

nici asta nu este chiar asa.

  1. aia nu triesc ci se tarasc de azi pe maine. practic se kk pe ei.
  2. te asigur ca mananca numai chestii pe care tu nu le-ai da nici cainelui, se plimba pe jos 10 km intre farmacii daca pot cumpara o pastila cu 1 leu mai ieftin, ultima lor grija e sportul sau alergatul prin paduri si se imbraca cu 2-3 randuri de haine pe care le rotesc cate 10 ani de zile.

din somajul din romania eu nu mi-as putea asigura nici cheltuielile locative (rata la casa, intretinere si altele care se aduna) in conditiile in care nu stau in buricul orasului in vreo zona exclusivista si nu traiesc in vreo viloaie ci int-un apart de 2 camere cu suprafata de vreo 60 metri patrati.

dar nu are rost sa incepem o alta contradictie nesfarsita.


#430

M-am intalnit prin iarna cu niste primari de tara. Unul dintre ei, edil intr-un orasel de vreo 8 mii de suflete, convinsese niste investitori sa deschida o fabricuta de cabluri sau ceva componente auto pe un teren pus la dispozitie de primarie. Si vine investitorul cu intrebarea legata de forta de munca locala care ar fi disponibila si s-apuca primarul sa faca studiu empiric pe tema asta :smiley: .

Concluzia: barbatii in putere iau cam 100 E somaj sau vreo forma de ajutor similara, mai au cativa copii si dubleaza suma din alocatie si cam toti au neveste, parinti sau apropiati p-afara care le mai trimit un 200 E pe luna. De ce dracului sa mearga sa munceasca in fabrica?! :thinking:


#431

pai eu am zis…astia nu traiesc din somaj pe motiv de burnout si lipsa ulterioara de loc de munca. din somaj traiesc fie din aia chiar sarmani si cu limitari profesionale serioase, care poate ar munci, dar cum somajul e in floare nu au unde (iar astia sunt fffff putini) sau aia sarmani si limitati, dar puturosi cat cuprinde, care nu ar ridica un pai de jos.

si nu, eu nu m-am intalnit cu primarii ci am avut un contact chiar mult mai apropiat cu astfel de specimene. adica am avut la interviu pt fabrica din zona rurala astfel de personaje. stii care a fost apogeul? aaaa nu ma angajez, am venit si eu asa sa vad despre ce este vorba. nu ma angajez ca daca ma angajez imi ia nevasta-mea pt copil pensia alimentara si ies mai prost decat acum cand stau pe ajutoare. BEAT THAT!


#432

Eu inteleg argumentele si de-o parte si de alta.
Stiu cum e sa ai pe cineva apropiat in depresie din cauza serviciului si toti membrii familiei sa il ajute financiar si moral pana se repune pe picioare. Si in momentele alea chiar nu mai conteaza nici pozitie nici salariu nici nimic.
Pe de alta parte inteleg si ce zice @Queen ca nu toata lumea isi permite sa isi ia lumea in cap la primul semn de oboseala.

Totusi cred ca vorbim aici de 2 extreme si intre aceste doua puncte sunt lucruri pe care le putem face pentru a minimiza riscul de a ajunge in acele situatii.
Cred ca e extrem de important ca fiecare sa avem grija de noi si sa invatam sa zicem “nu” la locul de munca atunci cand simtim ca ne apropiem de limitele proprii. Sunt de acord ca nu e cazul sa demisionam direct cand suntem intr-o perioada aglomerata, dar daca nici macar nu incercam sa vorbim cu sefii despre asta si ne e frica sa cerem, de unde stim sigur ca nu vom avea suport? Cand stai si iti dai sufletul pe altarul muncii fara sa cracnesti, nu o sa vina nimeni sa te traga de maneca sa incetinesti ritmul daca businessul merge inainte si tu nu zici nimic.
S-ar putea chiar sa ai o surpriza placuta si sa se gaseasca resurse care sa te ajute sa nu mai fii atat de overloaded.
Dar sacrificiul asta pana la epuizare la locul de munca fara sa zicem nimic nu mi se pare sanatos si nu ar tb sa mai fie incurajat ca si cum ar fi ceva normal.


#433

AMIN!

Asta tot incercam sa spun. Nu te duci cu demisia predatata, la primul hop, sau prima perioada aglomerata. Toti le avem si eu una am stiut de dinainte sa primesc postul asta, ca o sa am viata de ocnas, la sfarsit de semestru. Ba am fost chemata si din concediu, ca sa repar rateuri naspa. Si am venit. Am rezolvat si apoi am spus raspicat “sper sa nu va devina obisnuinta!” Sefa se putea ofusca, dar in niciun caz nu putea sa-mi spuna " ori tii pasul, ori pleci", ca nu eram pe plantatia lu’ tac’su!
Eu am o viata in afara serviciului si vreau sa fiu in stare sa ma bucur de ea, nu sa cad secerata, dupa fiecare zi de munca!

@Queen, nici eu nu mi-as permite lucrurile alea, din ajutorul de somaj, de-aici. Pentru asta, platesc o asigurare “de venit”, care imi mai pune niste bani la maruntisul somajului, in cazul in care ajung vreodata in situatia aia. Asta e unul din motivele pentru care dau mereu inapoi si nu cumpar apartamentul, cu 500.000 €. Pentru ca ma gandesc ca poate n-oi fi mereu in putere, poate nu putem niciunul sa ne pastram joabele. Si atunci trebuie sa stim ca putem trai din putin. Sau foarte putin!

De alergat, tot as putea alerga, stii de ce? Ca e cel mai ieftin sport! Nu cu incaltari, Ultra Pro, dar as putea alerga, daca mi-as dori asta. Exista solutii, crede-ma. Ti-o spune cineva, care a trait cu venit minim. Sunt experta in cumparaciuni ieftine, am invatat sa gatesc devreme, stiu sa fac mancare buna si satioasa, cu bani putini, stiu unde sa cumpar ingrediente ieftine de buna calitate. Asta se aplica si la haine si la decoratiuni si la tot ce mai vrei tu! Eu chiar nu sufar de lux. Imi place viata buna si vreau s-o pastrez, dar nu fac TOTUL, pentru a o pastra. Daca intr-o zi, raman calica, o iau de la capat. Am facut-o de atatea ori, ca nici nu mai tin minte!


#434

@Samoa, iti amintesti cand ti-am zis ca te invidiez ca poti face sport de cate ori vrei tu? Ei bine inca o fac.

Mi-ai zis atunci ca la tine treaba e clara: la ora x te ridici din sedinta si pleci ca timpul tau e timpul tau. La fel si cu socializarile in afara programului, in scop mai mult sau mai putin de business: no fucking way!

Stii ca eu am pozitie de management. Nu dau cu sapa pe plantatie la nivelul “daca nu faci ce zice patronul maine esti concediat fara drept de apel”, adica nu traiesc cu frica ca daca cracnesc o sa ma dea afara. Nici macar nu o sa pierd chestii de pozitie in departament sau ceva de genul.

Doar ca uite, la mine efectiv nu exista varianta sa ma duc la next boss, singurul de fapt la care as putea merge, sa ii zic “hai pa ca e timpul meu”! Ar insemna sa intru in prea multe detalii si nu o sa o fac, dar pur si simplu nu exista varianta asta! Am o gramada de libertati, in detalierea carora iar nu o sa intru, dar chiar nu imi pot negocia volumul de munca din mai multe motive si asta stiam cumva de la un moment dat, de cand am acceptat pozitia asta.

Zicea cineva ca a plecat pe 30% salariu mai mic si ce bine a fost ca nu se mai ducea plangand la munca. Nu stiu, eu nu imi imaginez pe cineva sa se duca plangand la munca ca are mult de munca si sa zica gata, maine imi dau demisia. Adica sincer ma indoiesc ca functioneaza asta burnoutul.

Ce vreau sa zic este ca fiecare a zis cate ceva si fiecare a venit cu un exemplu care i-a secat pe restul, probabil refuzand sa inteleaga ca la restul nu se aplica ce se aplica la el. Poate ca si eu am facut-o. Asta e realitatea, unii nu au alternativele pe care le au altii chiar daca le consideri elementare si obligatorii la nivel de bun simt.


#435

Eu ziceam :slight_smile:
Nu, evident ca nu s-a intamplat peste noapte. De aceea am si zis mai sus ca e important sa avem grija de noi sa nu ajungem pana la punctul ala si un pas important e sa zici cand esti depasit de situatie si ai nevoie de ajutor.
Eu ajunsesem sa ma duc plangand din cauza unui sef nebun care tipa si trantea usi in fiecare zi si cu care nu se mai putea colabora… .
Aveam 2 colege care se duceau la psiholog din cauza atmosferei de la serviciu. Nu plecau din cauza bonusurilor babane pe care le primeau.
Ce am vrut sa zic e ca in momentul in care am ajuns sa nu mai pot dormi noaptea si sa plang dimineata ca nu mai vreau sa il vad pe omul ala in fiecare zi, am realizat ca chiar nu fac nicio afacere daca continui asa si am inceput sa caut alt job, am aplicat la absolut orice era disponibil si am acceptat fix prima oferta pe care am primit-o: un salariu mai mic si contract pe perioada determinata.
Nu am ramas definitiv in pozitia aia, intre timp am continuat sa caut ceva pe masura cunostintelor si asteptarilor mele si am reusit sa gasesc. Dar experienta aia m-a invatat sa nu mai tac si sa fac pana da paharul pe afara.

Concluzia: solutii pot exista. Ai dreptate ca nu toti aveam aceleasi alternative la indemana, dar e de datoria noastra sa cautam solutii si sa nu ne resemnam intr-un loc care ne aduce mai multa frustrare decat satisfactii.


#436

@Hortensie, nu retinusem ca tu ai zis, dar ma asteptam sa te referi la asta, doar ca asta nu este burnout ci pur si simplu bataie de joc la locul de munca la care inevitabil se ceadeaza. Eu cel putin nu am auzit pe cineva sa mearga o viata la munca in conditii de tipete si besteleala. Eu (si sper ca si restul) ma refeream la epuizarea la locul de munca cauzata de volumul de munca in sine, de activitatea prestata cu drag si placere, intr-un mediu profesional cat se poate de ok.

Daca mie imi vine sa ma duc in lume, te asigur ca nu se intampla din cauza sefului, colegilor etc. Pur si simplu din cauza unui volum mare de munca care imi ocupa uneori si timpul liber. Din pozitia mea nu am cum sa spun stop. Uneori e mai usor sa spui stop din poziti mici, de executie, decat din pozitii de management. Eh si chiar daca ma apuca cheful de dus in lume, cu siguranta nu o sa o fac sau ma rog, este ffff putin probabil sa o fac.


#437

Cum am zis, din astfel de motive este de inteles. Pe motive de burnout, putin probabil. Nu am zis nicio secunda ca eu stau sa fiu batjocorita. Am o pozitie privilegiata din toate punctele de vedere. Sunt respectata, sunt tot ce vrei. Si nu am tolerat sa fie altfel nici macar odata in toata viata mea profesionala. Doar ca asta vine la pachet cu multa munca, putin timp liber, multe responsabilitati.

S-a inteles gresit ca eu stau sa imi rastoarne cineva oala cu laturi in cap pt un salariu sau ca recomand asta cuiva pt ca nu are incotro. La firea mea, probabil plecam la prima besteleala, dupa ce il pricopseam si cu vreun sicitr, indiferent cati bani imi dadea. Da, la asta reactionam fix peste noapte.

As vrea sa cred ca noi aici ne-am aprins si contrazis de la ceva cu totul si cu totul diferit. Nu poti compara suportatul bestelelilor unui sef cu suprasolicitarea.


#438

Am inteles. Dar din ce spui tu ai mai multe satisfactii decat nemultumiri. E normal sa nu simti nevoia sa schimbi ceva.
Eu zic ca se poate sa pleci si din cauza de burnout.
Multi avem un job solicitant, dar burnout e cand esti absolut epuizat psihic si fizic, devii coplesit, nu te mai poti concentra si automat nu mai dai randament. Un om care a ajuns in punctul ala nu o sa mai poate nici performa. Si atunci ori pleci ori iti iei medical ca sa te refaci.

Dar cum ziceam, astea sunt extreme :slight_smile: nu e nevoie sa ajungem in punctul ala neaparat si pt asta tb sa ne cunoastem limitele proprii. Si cand vom realiza ca le-am depasit cu siguranta vom cauta sa schimbam ceva, ca nu suntem masochisti sa suportam ce nu ne face bine.


#439

Știi, de fapt @Hortensie are dreptate. De cele mai multe ori, noi ne punem singuri piedică.

Da, am zis că plec la sală, în timpul programului si nu stau la ședințe, peste ore programate pentru antrenament. Sunt o jigodie afurisită, foarte putin flexibila. Asta pentru ca stiu, ca putem avea sedintele, mai devreme, nu e musai sa le avem la 4 dupa-masa.
DAR!
Timp de câteva săptămâni, la rând, eu lucrez până la 1-2 noaptea. Iar dimineața, nu intru în birou la 10, ci la 7:00 - 7:30. Că și ziua mea, tot 24 de ore are, si în afară de pauza de masă și de antrenament, eu nu fac nimic altceva, decât să muncesc! Și crede-mă, desi sunt cunoscuta pentru eficienta și-mi cunosc pătrățica foarte bine, tot nu-mi ajunge timpul! Salariul meu, mai are de crescut, ca sa fie raportul corect, intre efort si retributie.
Mofturile astea, ale mele, nu se inghit cu usurinta, sunt constienta. Dar de asta am eu nevoie, ca sa dau rezultate si sefa a inteles asta, foarte devreme.
Si mai stie ca e job cu risc crescut de burnout. De-aia mi se ofera flexibilitatea asta, eu nu am o pozitie, pe care sa se bata candidatii, tocmai pentru ca te sleieste in no time!


#440

La multi ani, doamnelor!